Foto: Robert Frunzescu / Jurnalul Naţional

“Mi-am dat toţi banii, 15 lei, am renunţat să mănânc în ziua aia şi am scris pe o pancartă «România, te iubesc! Tu eşti ţara mea!». Am scris în trei culori, după mintea mea, asta de doi lei şi cinzeci de bani. Am ales să vin zi de zi la proteste şi am renunţat să-mi caut de muncă, chiar dacă în două zile îmi expiră chiria. Am vrut să mă alătur românilor pentru o schimbare. Vreau să muncesc în ţara mea, nu vreau să fiu sclav în altă parte.” Povesteşte cu pumnii chirciţi de cele 15 grade sub zero de afară.

Noapte de noapte, singur, pe un ger crunt de i-ar îngheţa şi vorbele de frig, Mihai Mocanu rămâne în urma tuturor să fluture steagul. Are 28 de ani, s-a născut într-un sat din Botoşani şi a crescut la orfelinat. A venit în Bucureşti crezând că aici e “oraşul posibilităţilor”.

Trecătorii l-au apostrofat, jandarmii l-au înjurat că nu pot pleca acasă din cauza lui, ba chiar l-au bătut o dată. “Au venit doi la mine, m-au luat la picioare şi mi-au zis să plec acasă, că e ora de culcare. M-am chircit aşa, jos, până m-au lăsat. Eu n-am aruncat cu pietre, dar am făcut o prostie. Am venit de acasă cu un coş de colivă şi am împărţit pentru Băsescu. Am fost şi pe la jandarmi că am zis că şi ei sunt oameni, că poate le e foame şi le e poftă. Săraca televi­ziune, după mine. Şi m-au ţinut minte”, zice râzând resemnat ca şi cum l-ar fi bătut maică-sa pentru o boacănă, nu jandarmii cu bocancii.

Cel mai rău l-au înjurat taxi­metriştii, habar n-are de ce. Au fost însă şi oameni la cravată. “Poate alţii trăiesc mai bine sau au alte concepte, nu-i judec. Treaba lor. Pentru mine, Piaţa Universităţii e un loc sfânt, că am auzit că au murit aici oameni nevinovaţi pentru libertatea noastră. Şi noi, tinerii, trebuie să fim aici, pentru că viitorul este al nostru.” Ai zice că Mihai vorbeşte din cărţi, dar pe el nu l-a învăţat nimeni. Aşa simte şi aşa face, chiar dacă trebuie să sufere de frig şi de foame. “Mai îmi aduc oamenii câte un sandviş, şi când mi-e frig noaptea, cu asta mă încălzesc: «Mai bine haimana, decât trădător, mai bine huligan, decât dictator, mai bine golan, decât …»” “Activist”, zic. “Aşa”, zice râzând. “Dacă ar veni cineva şi ar zice că stă el noaptea acolo în locul meu aş pleca şi io la căldură, dar am o ambiţie, şi când îmi propun ceva nu mă las chiar dacă îmi îngheaţă picioarele, chiar dacă sunt ud fleaşcă. Am o săptămână şi ceva de când vin şi nu tuşesc, nu nimic, Dumnezeu e cu mine.” Le îndură pe toate noapte de noapte, pentru că vrea şi el să fie respectat şi să aibă un loc de muncă. Doarme de pe la prânz, timp de vreo cinci ore. Când se trezeşte se duce ţintă în Piaţă. “Odată n-am auzit ceasul şi m-am trezit la opt”, zice ca şi cum ar fi întârziat nemotivat de la o treabă importantă. “La început voiam să văd cum reacţionează şmecherii, borfaşii care se duc la cazinou, tine­rii care se duc la discoteci. Ştiţi ce m-a uimit?! Tineretul. Mă întrebau dacă mi-e frig, mi se alăturau, dădeau mâna cu mine, pentru asta am şi rămas peste noapte. Mai am două luni şi mă mut la Palatul Cotroceni. Mie îmi place să mor pentru dreptate, nu că mă dau în spectacol, nu că vin noaptea televiziunile să mă vadă, că nu-mi iese nimic, din contră.”

Mihai are o jumătate de ficat, cealaltă a donat-o pentru a-şi îndeplini un vis. Dar n-a fost să fie, cei care erau datori să i-l realizeze l-au abandonat în spital, lăsându-i trei lei la o asistentă. Omul ăsta nu are practic nimic. Nici casă, nici masă, nici carte de muncă. Are în schimb energie, voinţă, putere de muncă şi trei visuri de îndeplinit. Pentru asta trăieşte. Să aibă un serviciu, o casă şi, cel mai important, o familie pe care nu o poţi avea fără să le ai pe celelalte două.

Când şi-a făcut apariţia în barul de lângă Universitate, în care l-am chemat să-i aflăm povestea, parcă avea ceva din mersul lui Chuck Norris, obligat de cele câteva geci şi căciuli puse una peste alta. Unii l-au făcut erou pentru că, atunci când şi cei mai înverşunaţi dintre protestatari cedează frigului, el rămâne să ţină steagul sus până se regrupează ceilalţi. Nu mai ştie cu exactitate numărul zilelor şi nopţilor care au trecut de când a ieşit prima oară la proteste, dar îşi aminteşte când îşi storcea şosetele pentru că ploaia îl murase ca pe-un şobolan sau când dârdâia ca un câine, degerat şi flămând. Dar nu se plânge. Îi e ruşine s-o facă, aşa cum îi e ruşine să ceară sau să fure, chiar dacă poate îl îndeamnă foamea sau îi arde buza de-o ţigară.

Vorbeşte cu vioiciune şi cu ochii larg deschişi, ca şi cum dincolo de peretele din faţa lui şi-ar vedea ne­vasta care îl aşteaptă în pragul casei în timp ce vine el de la serviciu. Ni se adresează mereu cu “dumneavoastră” şi îşi cere scuze o dată la trei cuvinte. Îşi cere scuze că poate îl judecăm, că a fost bolnav când a fost mic, că se exprimă într-un fel, că nu i se aprinde ţigara, am impresia că îşi va cere scuze şi că e frig afară.

“Din ce trăieşti?”, îl întreb. Răspunde şovăit şi zâmbeşte ruşinat: “La ora actuală nu am nici un venit. Mă descurc din mila gazdei, din mila oamenilor, mi-e greu să spun… mi-e ruşine. Am avut vremuri grele, am stat la orfelinat, am stat şi pe stradă o lună. Ştiţi cât contează să spui o vorbă bună unuia care e pe stradă? Dacă vă spun poate că o să vă uitaţi altfel la mine, nu ştiu… Da’ mă uitam în stânga-dreapta, băgam mâna în coş şi mâncam. Da’ nu orice. Sunt şi eu om şi mi-era teamă că mă infectez. Da’ o bucată de pâine în celofan o luam ca să supravieţuiesc”.

Mihai a crescut de la 2 ani la orfelinat. Părinţii l-au scos în stradă pentru că era bulimic şi făcea pipi des, zice el. Iar mâncare nu era suficientă pentru ceilalţi 13 fraţi. L-au luat nişte vecini şi l-au dus la spital. De la 20 de ani, când a ieşit din orfelinat, a învăţat să supravieţuiască. A lucrat şi în construcţii, a făcut mâncare pentru vreo două sute de angajaţi ai unei fabrici de la Brăila. I-ar plăcea să aibă un atestat de bucătar, dar n-are bani să se înscrie la o şcoală. În 2005 şi-a donat o parte din ficat unui turc, care i-a promis nouă mii de euro. Turcul l-a lăsat în spital la el în Turcia şi i-a dat doar o mie ca să aibă să se întoarcă în ţară. A muncit aşa, tăiat sub coaste şi n-a zis la nimeni, că n-avea de ales. (Video: Cristian Ionescu)

Sursa: jurnalul.ro